Biceps
Era evident că puștiul se plictisea de moarte. Poate din cauza zumzetului monoton al mantrelor, ommanipadmehum, ommanipadmehum, ommanipadmehum, neîncetate de mai bine de o oră, sau poate din cauza faptului că ritualul Puja, repetat în fiecare dimineață la mănăstirea Thiksey din Himalaya indiană, începuse mult prea devreme pentru gustul său.
Lumina ce pătrundea pe ușa larg deschisă din dreapta mea reușea să ilumineze primii băieți, poate la fel de plictisiți ca și cel din dreptul meu, să-l numim Pasang, sau poate Dorjee. Bătrânii lama își continuau lectura mantrelor pe tonuri baritonale greu de imaginat, sub privirile încărcate de seninătate ale lui Tenzin Ghyatso, cel de-al 14-lea Dalai Lama, priviri surprinse de fotograful oficial al guvernului tibetan în exil, în timp, ce sub ochii mei, băieții își arătau unul altuia noile abțibilduri cu care își împodobiseră cărțile cu coperți vișinii. Privirile încărcate de mustrare ale călugărului adolescent care se perinda printre rînduri ca să toarne goor goor, ceai cu unt, atât celor ce incantau mantre, cât și vizitatorilor – localnici sau nouă, cei doi turiști matinali- i-au făcut pe băieți să revină la cele spirituale, sau măcar să nu mai vorbească unul cu altul.
Atunci am remarcat gestul atât de lumesc și universal al baiatului pe care am ales să îl numim Pasang, sau poate Dorjee, privat de posibilitatea de a interacționa cu ceilalți, care a început să își exploreze propriul corp, stăruind asupra bicepsului drept, brațul neacoperit de mantia vișinie a călugărilor gelugpa. Undeva în mintea mea a inceput să de deruleze filmul propriei copilării, în care, după orele de educație fizică cu tovarășa Negru, făceam și noi, băieții, aceeași măsurătoare a bicepșilor în timpul plictisitoarelor ore de ce-or-fi fost. Click-ul furat cu Pasang, sau poate Dorjee nu este numai unul cu el și despre el, ci cu siguranță despre noi toți, băieții plictisiți de prea multe mantre, fie ele ommanipadmehum sau geografiaindustrialăaromâniei, sub privirea neclintită a vreunui Buddha, Nicolae Ceaușescu sau, mai nou, a sfântului Nicolae.
M-am îndrăgostit ireversibil de Ladakh, ținutul arid din Himalaya indiană, străbătut de marele Indus; revenind la Thiksey după doi ani, am revăzut aceeași scenă, dar cu alt copil. Și munții rămăseseră la fel de frumoși, teren de descoperit pentru multe vieți de acum încolo. Nu degeaba Ladakh este numit Micul Tibet, atât relieful este similar -altitudinea de 3500m la care e dispus orașul Leh te face să simți, la început, aerul mai rarefiat- dar și mănăstirile budhiste respectă aceleași ritualuri. În Tibet însă, Revoluția Culturală a fost cea care a distrus marea lor majoritate, a golit palatul Potala atât de mobilier cât mai ales de oameni, și întocmai ca la noi, a îmbrăcat securiști în robe vișinii și i-a trimis în mănăstirile rămase.
Poveștile himalayene sunt asociate cu munți înzăpeziți, șerpași fără de care istoria expediționară ar fi fost alta, cuceriri și eșecuri, visuri și aventuri înalte. Fotografiile exploratorilor dezvăluie oameni cu chipuri ascunse de măștile de oxigen, cu steaguri mici legate de pioleți, îngrijorați poate de lungul drum de pe vârf până la cort. De cele mai multe ori peisajele, destinate poate calendarelor sponsorilor, arată la fel: creste înzăpezite, mări nesfârșite de nori, eterne apusuri și răsărituri de soare.
Experimentasem și eu fotografia de altitudine, cu aparatul ferit de frig în buzunarul de la piept al pufoaicei, însă cu excepția dovezii că ajunsesem pe vârf, pozele mele arătau ca și ale celorlalți. Cărările ce leagă văile de taberele de bază ale giganților himalayeni poartă tot atâția turiști cât și fotografi, iar turele foto organizate acolo de profesioniști duc amatorii de imagini frumoase exact în locul de unde nu ai cum pleca fără un card plin de amintiri aducătoare de like-uri.
De aceea pentru mine, țara de pe Indus a însemnat mult mai mult. Era tot Himalaya, însă departe de lentilele necruțătoare ale fotografilor dornici de capturi la îndemână. Parcursă fie pe jos, cu bicicleta, autobuze înțesate de localnici sau chiar elicoptere militare, mi-a oferit bucuria descoperirii oamenilor care încă nu sunt deranjați de fotografi.
Oare anul viitor, cum îl va chema pe copilul plictisit, trimis de mic la mănăstire, care își va măsura bicepsul?
©Cristian Tzecu, www.momente.ro
This Post Has 0 Comments