Explorator prin vizor

“Stop now!” îi strig din regrupare lui Martin Ploug în timp ce cobora pe corzile fixe montate  la cota 7000 pe al șaselea vârf al lumii, gigantul himalayan Cho Oyu. Nu se arata niciun pericol, coarda pe care tocmai rapelasem era trainică, iar cerul albastru. Răgazul din regruparea  în care îl așteptam mi-a dezvăluit potențialul unui cadru diferit de cele din postere și vederi, așa că, după ce am scos micul aparat foto din buzunarul călduros și am încadrat, tot ce mai trebuia să se întâmple era sosirea alpinistului danez pe coardă, în locul unde doream, suspendat deasupra mării de vârfuri.

Nu cred că Martin a înțeles atunci de ce îl oprisem pe coardă, la doi metri deasupra regrupării, cert e că a stat suficient cât să am vreme de o declanșare. Nu am zăbovit mult după ce i-am arătat fotografia, calea până în bază era lungă, iar faptul că în urmă cu o zi ajunsesem pe vârf, la 8201m, nu însemna decât că atinsesem jumătatea drumului. Fotografia mea de vârf nu se deosebește prea mult de a altora, același Everest în spate dominând lumea – deși banală pentru necunoscători, e dovada clară că fusesem acolo. Ar fi de neconceput ca în zilele noastre să nu îți documentezi fotografic marile momente ale călătoriei prin viață, fie că e vorba de drumul spre un vârf, de descoperirea unor priviri de copil pe o stradă de pe alt continent sau a unui antagonism puternic între două realități din același cadru. În ce mă privește, înclin să cred că puternicul instinct de a aștepta răbdător momentul prielnic, a duce aparatul la ochi și a declanșa provine dintr-o abilitate importantă a devenirii noastre ca specie, vânătoarea. Prada de pe vremuri a devenit între timp mult mai diversificată, iar uciderea sa a devenit – miraculos – imortalizare. În anumite situații cantitatea de adrenalină implicată în acest ritual e la fel de mare ca și în cazul hăituirii mamutului; alteori poate fi comparată cu o partidă liniștită de pescuit.

Pașnica vânătoare a fost cea care  mi-a dinamizat călătoriile și m-a ajutat să îmi selectez destinațiile. Și odată ajuns acolo, să savurez fiecare clipă a descoperirii de locuri, oameni și povești pe care nu le anticipasem de acasă. Bucuria e dublă, odată pentru că reușesc să ajung acolo, departe și, bineînțeles, pentru că din nebănuitele depărtări aduc poveștile vânate cu multă răbdare, dar și cu tot atâta noroc.

De șansă ai mare nevoie când fotografiezi în călătorii. Nu întotdeauna lumina e cea pe care ți-o dorești, deși ai plecat înainte de răsărit ca să fii acolo, pregătit pentru a declanșa. Uneori nici subiectul, oricât de bine iluminat, nu e așa cum ai sperat – obiectivul turistic spre care te îndrepți apare de după colț îmbrăcat în schele, iar renovarea sa va dura câțiva ani, sau accesul spre un cătun izolat este imposibil datorită unei viituri care a rupt podurile tocmai înainte să apari tu pe acolo. Șansa este cea care, în situații neplanificate, te poate pune în fața unor povești vizuale pe care nu le-ai anticipat – și ține de experiența ta de fotograf să mergi în întâmpinarea poveștii, în loc să îți vezi mai departe de drum.

De cele mai multe ori, povestea este legată de oameni, fie că apar sau nu în cadrul rectangular al imaginii. Uneori aceștia sunt vânați la fel ca orice altă situație fotogenică: teleobiectiv, ca să nu deranjezi cu prezența, și foc automat până când ai adunat destule imagini ca să ai ce alege. E cel mai ușor așa. Totuși interacțiunea cu omul din fața aparatului, poate necunoscut până atunci, e cea care poate constitui sarea și piperul unei povești de mii de cuvinte. Uneori câte puțin din limba locului te poate ajuta mult, alteori necunoașterea ei, așa cum am pățit în Tibet, poate fi depășită de dorința reală de comunicare – aparatul foto îndreptat spre acei complet străini, întrebarea nerostită din privirile mele și gestul lor de accept m-au apropiat de momentul declanșării. Afișarea instantanee a imaginii lor pe ecranul din spate al aparatului a stârnit murmure de aprobare;  ce poate sparge gheața mai bine decât asta?

Fiecare coborâre de pe vârful unui munte te îndepărtează ireversibil de piscul spre care ai țintit atâta vreme. Sunt rare ocaziile și motivele de a reveni într-un loc pe care îl consideri cucerit. În ce privește fotografia însă, orice întoarcere într-un loc special poate să îți ofere revelația observării cu alți ochi a unor situații pe lângă care, altădată, ai trecut grăbit. Sau dimpotrivă, șansa primei declanșări să nu se mai repete.  Mi se întâmplă adeseori să mă inspire puternic anumite locuri de care mă simt foarte legat, și unde revin cu mult drag. Consider țara noastră, dar mai ales India, Nepal, Egipt, Turcia sau țările Americii de Sud ca fiind locuri excepționale pentru a fotografia oameni; poveștile lor multicolore se împletesc cu cele ale locurilor cărora le aparțin. Nu aceeași senzație am avut-o în țările mai bogate material, înzestrate cu peisaje de vis, dar cu o puternică mentalitate a oamenilor de a privi cu suspiciune orice aparat fotografic îndreptat spre aceștia. Un zâmbet și asigurarea din partea ta că îi fotografiezi pentru că sunt interesanți nu sunt întotdeauna de ajuns.

Explorarea lumii cu ajutorul aparatului foto ar putea fi considerată un gest individualist – ești doar tu și aparatul versus restul lumii. Există însă imagini pe care le înregistrezi mai bine în echipă, mai ales acolo unde fotografia devine cu adevărat scriere cu lumină. Lumea subterană, adâncită în întuneric și mister, ne-a oferit posibilitatea de a o zugrăvi cu propriile surse de lumină. Muncă de creație în echipă, mai rară în fotografie, în care împreună cu  Cosmin Nistor ne completăm reciproc în încadrare, expunere și mai ales iluminare, elementul esențial de creativitate. La fel ca într-un studio fotografic, aflat uneori însă la mii de metri depărtare de orice priză electrică, în care acumulatorii, becurile halogen, blitz-urile și LED-urile se alătură echipamentului foto din sacul speologului.

Grija față de propria persoană, aflată la baza piramidei existențiale, e dublată de cea față de echipamentul foto. Praful e un coșmar pentru senzor, frigul- pentru baterie ( în nopțile geroase, bateriile dorm cu mine în sac, ca să nu se descarce). Însă, paradoxal, zgomotul electronic ce apare la fotografiile cu expunere lungă e mult mai mic în nopțile geroase! Umezeala periclitează partea electronică, la fel și câmpurile magnetice puternice. Despre șocurile mecanice nu are rost să mai povestesc. “Bibeloul” care mă însoțește îmi oferă însă, în schimbul protecției, posibilitatea de a îmi completa poveștile cu imagini din locuri uneori greu de imaginat. Esențial, căci informația vizuală e cea care predomină în memoria noastră.

Miliarde de fotografii s-au făcut până acum, câteva dintre ele înnobilând patrimoniul cultural al lumii. Marea lor majoritate, însă, vor fi destinate doar stocării și poate afișării pe marele internet. Democrația și-a făcut loc foarte rapid în lumea vânătorilor de imagini – cu siguranță că  aproape oriunde pe planetă, cineva ți-a luat-o înainte și a fotografiat și, mai apoi, trimis în spațiul virtual locul pe care îl crezi unic și doar al tău. Greu să mai fii primul (dacă asta cauți), mai ales la baza unui pom lăudat! Dacă pe vremuri produsul ancestralei vânători urma să fie consumat în familie, lucrurile s-au schimbat radical, membrii familiei din epoca informației depășind deja șapte miliarde.

Eliminând însă ideea de competiție, bucuria de a surprinde un moment special, fracțiunea de secundă de după declanșare în care conștientizezi că acea nouă fotografie e demnă de portofoliu și, mai ales, aprecierea venită din partea celor cu care acum poți să îți împarti fragmente din viață sunt cele care te fac să îți dorești să pleci –iar și iar- în lumea de aproape sau de departe, să o explorezi și cunoști cu ajutorul fotografiei. Iar mai apoi să te întorci și să îi lași pe ceilalți să descopere fragmente din tine strecurate prin fotografiile care te reprezintă. Căci ce alt motiv mai bun de a apăsa pe declanșator avem?

©  Cristian Tzecu AV-AFIAP, www.momente.ro