Zoom-ul meu 70-210mm

250 mărci, nenegociabil. 800 grame, sticlă și metal. Fără autofocus, ce-i drept, dar cu diafragmă fixă 4 pe toată plaja focală 70-210. Made in Japan. Claritate ireproșabilă! Nu mi-a fost clar de ce vrea să îl vândă -poate dorea un autofocus-, însă pentru mine era exact ce îmi lipsea. Banul jos, strângerea de mână, și primele click-uri cu el de pe F90-ul fostului proprietar pe F70-ul cu care lucram pe atunci.

Nu l-am folosit atât de des ca și alte obiective, însă l-am purtat și încă o fac, în toate locurile pe unde călătoresc. Paradoxal, deși fostul posesor al zoom-ului se despărțise de el, lentila pe care o stăpânesc a ajuns prin multe locuri frumoase pe care vechiul său stăpân le-a văzut la rândul lui.

Caucazul ne era la îndemânăla sfârșitul anilor ’90, așa că și eu și fostul stăpân al zoom-ului am profitat de această posibilitate de a vedea lumea din locuri înalte, chiar dacă în expediții diferite. Alpiniști amândoi, fotografi amândoi – unul mai fotograf decât altul (știu că îmi spunea că vrea să ducă pe Elbrus, 5642, cel mai înalt vârf european, un aparat 6/6 cu trepied ca să facă o panoramă de 360 grade – nu cred că eu aș fi cărat atât până acolo), am admirat cu siguranță amândoi cerul înstelat de deasupra gigantului vulcan.

Mai apoi, Cerro Torre, un reper major în alpinismul clasic, imposibil de ignorat de orice iubitor de munte și fotografie, a fost văzut și fotografiat atât de fostul stăpân al zoom-ului, cât și de lentila cea grea dar bună, care m-a însoțit în Patagonia. Am ajuns la câțiva ani după el acolo, dar cu siguranță că din cauza mea a sughițat.

Fostul proprietar al zoom-ului, alpinistul fotograf Tavi Topai, nu mai e printre noi de sâmbătă dupămasă. În mult-râvnita creastă Albota din Făgăraș, pe o porțiune ce nu mai necesita asigurare în coardă, s-a împiedicat cu colțarul în parazăpadă (de ce oare?), a căzut, și deși a încercat să frâneze cu pioletul, nu a reușit. Oare să îl fi încurcat apartul foto DSLR, cu obiectiv voluminos, ce îl ținea pe gât? Aș crede că da, dar acum nu mai are importanță. Nu am fost acolo, povestea am aflat-o, sper, fără prea multe distorsiuni, și o iau ca atare.

Nu cred în ideea de odihnă veșnică –ar fi plictisitor- și nici că după ce părăsești această viață mai poți fotografia. Judecând însă după fotografiile sale din locuri magice, cred însă că fostul proprietar al zoom-ului meu 70-210mm, a avut o viață împlinită, atât ca alpinist cât și ca fotograf. Iar asta nu e puțin deloc.

Cristian Tzecu