Prima pagină » Galerii » Expeditions » 1. “Momente_Ro”_’03 Nevado_Quitaraju_6040m

1. “Momente_Ro”_’03 Nevado_Quitaraju_6040m

Fac dus si constat ca am dat jos nu numai jeg ci si ceva de pe burta. Nu-i rau. Savurez apa calda careia i-am cam dus dorul de o saptamâna.

Din Huaraz, cu un van ieftin si înghesuit, în Caraz, apoi cu un “taxi”, de fapt o motoreta cu ricsa (ca în China, dar cu motor în loc de pedale) spre piata de unde luam o Toyota în care ne înghesuim 7, pâna spre Cashapampa, un sat la capatul Vaii Santa Cruz. Se însereaza, Catalin negociaza pentru un magar care sa ne transporte cele 70kg bagaj pâna în Campo Base. Ar fi 4$ de magar si 8$ de om, dar trebuie platita si ziua urmatoare, când acesta se va întoarce acasa. A doua zi, pe la 6, apare Wilder, un tip de 17 ani, cu doi magari în loc de unul. Pretul e acelasi, asa ca avem noroc; cele 7 ore pe valea (enorma, pereti de mii de metri) Santa Cruz le parcurgem doar cu rucsacei – initial prevazusem ca animalul sa duca 30kg cât e regula, restul noi.
Campo Base e la 4200m, mai urc eu ceva bagaj pâna la Campo Morena, la 4800, ocazie buna de a ma aclimatiza. Nu ma doare capul când cobor la cort, e semn bun. Deasupra noastra, Alpamayo si Quitaraju, primul total diferit de acea imagine superba pe care o doream cu orice pret. Rabdare, doar peste o zi din sea ne va apare muntele asa cum îl dorim; cu fata sa vestica…

Ma uit în oglinda si ma sperii; fata asta arsa de soare, cu buze îngrosate de crusta, e a mea. Poate dupa ce ma voi barbieri o sa arat mai bine. Nu e asa, trebuie sa treaca multe zile pâna ce pielea se va reface.

Plecam lejeri pâna în Campo Morena, 4800, de aici încolo pe ghetar, cu tot echipamentul la noi, pâna în Sea, la 5300. Nu pare departe, însa întâlnirea cu doi portoricani ma enerveaza la culme. Ne taie tot moralul spunând ca e greu, ca ei au facut 6 ore pâna în sea, ca Alpamayo e inaccesibil si alte bullshit-uri. A, da, ei au facut un curs de alpinism de gheata recent, nu prea au experienta, dar… Fara coltari nu merge, apar si crevase, la început mici. În fata noastra, Aldo- un ghid peruan, clientul lui si porterul Senon. În fata noastra cu câteva ore; sunt niste siluete doar care în curând vor ajunge în sea. Devine tot mai greu, bagajul e infernal de presant, altitudinea ne tot da cu ciocanul in cap. E clar ca 3 ore (ca în carte) nu ne vor fi de ajuns, iar pe ultima bucata trebuie scoasa coarda. Întâi o panta de 60 metri, vreo 70 grade , iar dupa lasarea întunericului (pe la 18:00 ora locala) ultima crevasa, cea mai nasoala, pe un pod fragil de gheata. O trecem dar parca mergem în reluare, abia pe la 20:00 ajungem în sea, lânga peruani, punem cortul si adormim ca batuti.
A doua zi, consacrata aclimatizarii, asteptam sa se duca norii sa putem vedea Alpamayo ca în vederi. Cu mare zgârcenie, abia spre amiaza se întâmpla asta. Aldo si clientul nu sunt pe Alpamayo ci pe Quitaraju, undeva în spatele nostru. Se misca însa foarte încet, traseul lor implica o catarare pe perete de gheata cam ca pe Alpamayo.
Când vârful nostru ni se arata cu totul, mi se taie craca. Nu as avea tupeul sa merg pâna sus. Ferrari Route, cea mai populara cale de ascensiune, pe un jgheab între 50-70 grade, are un acoperis de zapada, o cornisa, ce atârna ca sabia deasupra sa. Riscul de avalansa care sa ne mature e enorm. Analizam orice alta ruta dar degeaba, riscul e acelasi. Poate daca veneam în iunie era altceva, dar atunci KLM avea alte preturi la avion, etc. Nu vreau sa ma mai gândesc la bani acum. Pe la 16:00 Aldo si clientul ajung pe Quitaraju. Decidem sa facem la fel în ziua urmatoare.

Cina luata în oras nu îmi ajunge, nu-i nimic, mai mâncam noi. Cata le pune peruanilor din hotel Parazitii, suna bine, le place si lor. I-as încerca si cu un Blazzaj.

Ne trezim la 2:00, iar pe la 3:00 plecam. O coborâre pâna în platoul de sub vârfuri, la lumina unei semilune destul de generoase, însotiti în dreapta de constelatii necunoscute noua, europenilor. A, iata Casiopeea în stânga, acolo trebuie sa fie si nordul. Pe la 5 suntem la o crevasa mare, ne legam în coarda si o trecem fara probleme. Se lumineaza de zi si începem ascensiunea în dreapta stâncilor. La început pe lânga ele, asiguram doar în regruparile impuse de traseu (cordeline legate de bolovani). E plin de seracuri micute, ca niste sulite de gheata, pe care le spargem cu pioletii, dar pe masura ce prindem altitudine, panta se aspreste, ajungând la portiuni de 80 grade. Cei doi pioleti Grivel, unul de la Ascent si “fratele lui” de la Dubina fac minuni; unghiul de atac e perfect pentru tipul asta de panta. De la un moment dat în sus, asiguram doar în pitoane de gheata pe care le însurubam cu grija.
La 13:50, extenuati, ajungem pe vârf. 6040m. În jur, nori, ceata. Pozez putin dar cu gândul tot la coborârea cea lunga…19 Septembrie 2003

Ceaiul de coca are proprietati miraculoase, fara gluma. Te ajuta sa te aclimatizezi mai iute, e mai bun decât o cafea… E clar ca sunt un “cocalar” daca a ajuns sa-mi placa atâta. Relax, e legal, îl iei din orice alimentara.

Începe sirul epuizant de rapeluri odata cu o ninsoare care ne va acoperi pitoanele de gheata pe masura ce coborâm în ele. Din fericire nu trazneste asa ca nu ne pierdem. Zapada e mai degraba mazariche, nu intra în haine si ne pastram relativ uscati. Din când în când snurul de recuperat cuiele se blocheaza ba chiar de doua ori ne întoarcem 40 metri în sus pentru a remedia problema. În jur de miezul noptii ajungem teferi la baza muntelui, pe platou, dar cea mai grea parte acum începe. Zapada a acoperit urmele noastre de la cort, iar peruanii au plecat deja spre vale.
Cortul din sea, 150 metri undeva mai sus, e de negasit. Extenuati luam fiecare panta la rand sperând sa ne duca spre cort dar de fiecare data, fiasco. Luna e ascunsa între nori asa ca vom dormi în picioare, înghetati, pâna dimineata. Pâna acum nu mi s-a mai întâmplat sa visez din picioare.

Mâine plecam spre sud, poate prindem trenul Lima – Huancayo, celebra linie ferata de la 4700 metri, apoi Cusco, Machu Picchu, Arequipa, Nasca… si ce-o mai fi. Poate vom urca si pe El Misti, un vulcan de 5800 metri. Poate.

Am gasit cortul doar pe lumina si toata ziua urmatoare am dormit extenuati. Coborârea a fost deosebit de dificila, crevasele se largisera si i-am înteles pe portoricani. În plus, ne astepau doua zile foarte grele, caci acum… noi eram magarii.

Expeditia “momente.ro” pe vârful Quitaraju,19 Septembrie 2003:
Cristian Tzecu & Catalin Morariu.

Sponsorii expeditiei:
Eurostructur, Alpconstruct, Simco Grafic, ASCENT, de BooT, Foto Modex si California Fitness