7. “CevaDeSpus.Ro”_’12 Biking_on_Ojos_Del_Salado

Sponsor Principal: Adrem Invest

Sponsori: Ideal Bikes, Crescendo, Fotogear, SinPRO, Nikon
Parteneri: Universitatea Politehnica din Timisoara, Speleoteam, Nahanny
Sustinatori: Zsolt Torok, Lucian Sirb (Explorer Arad), Aerotravel Timisoara
Gracias, Nesst Chile

8 ianuarie 2012

Dupa o tura speciala in indepartata Patagonie, iata-ne in sfarsit in vestul Argentinei, in Mendoza, faimosul oras viticol. Nu ne-am oprit pentru degustare –e infernal de cald, iar un pahar de “vino tinto” ne-ar da peste cap- ci pentru ultimele cumparaturi, in special mancare, si mai ales pentru a cumpara (700 USD, enorm de scump) permisul care ne garanteaza ca avem voie sa urcam pe Aconcagua. Desigur, asta nu ne garanteaza ca cineva ne va si duce pe varf; o sa avem de muncit pentru asta. Dar, pana la urma, de aia suntem aici, nu?

Echipei initiale, constand din Catalin Neacsu, Andrei Cupaciu si cu mine, i s-a alaturat prietenul meu australian Ion Mihaila aka John (din Bucuresti) si pitesteanul Mihai Isar (pentru Aconcagua). Planul e ca maine la pranz sa plecam spre munte, urmand sa parcurgem un drum de vreo trei ore cu masina, apoi sa incarcam pe magari bagajele. Noi, oamenii, vom avea de mers doua zile pe jos, pana in tabara de baza, numita Plaza de Mulas (Piata Catarior), situata la aproximativ 4300m. Catarii ce ne vor cara mare parte din bagaj vor fi cu siguranta mai iuti ca noi, doar au patru picioare- ei vor ajunge la destinatie intr-o zi.

Ne vom odihni in baza o zi apoi vom incepe urcari la cote mai inalte pentru a lasa organismul sa se obisnuiasca cu aerul din ce in ce mai sarac in oxigen si cu presiunea tot mai scazuta. Sunt doua tabere pe ruta clasica, una numita Nido de Condores – Cuibul Condorilor, 5300m, si una mai sus, la 5900m, numita Berlin. Dupa ce vom cara echipament si mancare in Nido, si vom dormi acolo, impreuna cu John voi dormi o noapte in Berlin – perfect pentru aclimatizare- apoi vom cobori in Nido si vom traversa pe partea cealalta a muntelui, spre baza Ghetarului Polonez. Urcarea sa pana pe varf ne va lua o zi lunga dar frumoasa, pe un perete de gheata in care vom infige cu drag coltarii si pioletii. Vom cobori pe ruta clasica unde ne vor astepta Catalin, Andrei si Mihai, care vor fi urcat pe varf din Berlin.

Doua lucruri sunt importante pentru ascensiune; aclimatizarea noastra si vremea favorabila. Speram sa avem noroc si sa ducem cat mai sus semnaturile si sperantele celor de la CevaDeSpus.Ro. Sper ca prin aceasta tot mai multi sa afle despre ei si despre efortul lor de a urca zilnic pe muntele inalt din viata.

15 ianuarie 2012

4300 metri, tabara Plaza De Mulas; cand am ajuns aici, acum cateva zile, ningea si am pus cortul pe zapada. Mai apoi a nins si mai rau, asa ca tot am avut noroc.

Se simte altitudinea, ca de obicei (din lipsa de oxigen te cam doare capul si nu prea poti face efort mare) insa ma simt bine si in cateva zile vom fi aclimatizati. Exista aici inclusiv medici, controlul medical e obligatoriu, ne-a luat tensiunea, ascultat la plamani, etc. Am iesit foarte bine. (Tensiunea ne-au dat-o inapoi.)

Ieri am urcat la tabara numita Nido de Condores (Cuibul Condorilor), 5300 zice in carte, mie altimetrul imi arata mai mult. 6 ore luuungi de mers pe poteca, a inceput sa ninga dar am continuat si ma bucur ca am reusit sa ducem acolo o parte din echipament.

Am avut parte de o surpriza placuta, m-am intalnit aici cu danezii care au fost in 2006 la Cho Oyu, inclusiv doctorul Pierre Maina, care avusese grija de mine. Lumea e mica, uneori, iar asta e un lucru bun..

Din pacate, Mihai Isar nu s-a simtit bine de la bun inceput, si cel mai rau i-a fost azi, cand a acuzatpete in campul vizual. Medicii din tabara l-au consultat si trimis cu elicopterul in Mendoza; imi pare rau pentru el dar e cel mai sigur asa.

Planul e sa dormim in Nido de Condores 2 nopti, apoi o noapte in tabara Berlin –trei ore de urcat – si apoi, impreuna cu John Mihaila, spre Ghetarul Polonez. Ma inteleg excelent cu John si il percep foarte implicat si constient de tot; sunt sigur ca acolo sus o sa facem echipa faina si asta e extrem de important. In timp ce voi urca impreuna cu el pe ruta noastra pe ghetar, Catalin si Andrei vor incerca sa ajunga pe varf pe ruta normala.

23 ianuarie 2012

De la bun inceput, zapezile care cadeau zilnic ni s-au parut ciudate; din ce am inteles de la multi altii, pe Aconcagua nu prea ai treaba cu zapada pe ruta clasica. E drept ca in Plaza de Mulas, la 4300m, zapada cazuta se topea intr-o zi (pana cadea alta), insa pe sus acest lucru nu se mai intampla. Ca de obicei in astfel de situatii, zvonuri despre prognoza meteo au inceput sa circule, insa nu le-am dat mare importanta; urma sa urcam in Nido de Condores, tabara de la 5400 si sa vedem ce facem la fata locului. Aveam deja dus acolo echipamentul tehnic necesar Ghetarului Polonez, si mancarea de altitudine.

A doua oara cand am ajuns acolo, dupa sase ore de urcus sustinut, ningea bine. Eram imunizati la asta, insa nu pot spune ca nu m-am ingrijorat de asa vreme atipica: ninsori dupamasa urmate de apusuri linistite.

In ziua urmatoare, 16 ianuarie, dedicata aclimatizarii (in care nu faci nimic si rogi capul sa nu te mai doara), am stat de povesti si cu rangerii parcului, aveau o cosmelie in care stateau, chiar la 5400. In fata mea au cerut prin radio info despre vreme, si era din ce in ce mai clar ca va tot ninge. Data de 18 ar fi fost ok pentru varf, urmata fiind de multe zile de vreme rea. Bun, ma gandesc cu John, dar asta implica sa renuntam la planul de a dormi o noapte in Tabara Berlin, la 5900, si de a traversa apoi spre Ghetarul Polonez; pur si simplu nu avem cand. Asa usor e sa iti faci planuri de acasa, sa iti imaginezi ce placuta ascensiune pe gheata o sa faci, si sa te trezesti oprit din visare de dusmanul numarul unu al alpinismului.

Fie si asa, sa fim maleabili si intelegatori; vom urca pe ruta normala, cea mai usoara cale de a ajunge sus. Peste doua zile vom fi cei mai inalti (poate chiar cei mai binecrescuti –desi ma indoiesc) oameni de pe cele doua Americi. In 17 ianuarie ne-am urnit pentru 2,5 ore spre tabara Berlin, in timp ce Catalin si Andrei se aflau intr-o tabara apropiata, numita Colera, situata la aceeasi cota. Urma sa ne intalnim ziua urmatoare pe drumul spre varf.

Pornisem pe ideea de a merge usori, asa ca nu am carat nici macar sacul de dormit, folosind in schimb pufoaica si “piciorul de elefant” Nahanny. Aveam un cort de o persoana in care ne-am fi inghesuit amandoi; noroc ca am gasit in Berlin o casuta de lemn goala, suficient de inalta pentru ca sa poti sta in picioare, si incapatoare pentru trei persoane, asta daca stateam sa dam zapada la o parte. Ceea ce am si facut, intr-o ora aveam o casa ca in povesti, extrem de confortabila. Una din cele doua usi lipsea, dar am inlocuit-o cu doua blocuri de zapada inghe?ata, cam asa cum procedeaza eschimosii cand isi zidesc igloo-uri.

Aveam optiunea de a porni spre varf cu noaptea in cap, beneficiind de o dimineata mentolata rau (in casuta erau minus 20 grade), sau sa plecam mai tarziu, asta insemnand sa ajungem pe varf cam pe la 16:00, dupa 8 ore de mers; a doua op?iune ni s-a parut mai ok, stiind ca ziua avea sa fie calma si fara precipita?ii. La 8 ne-am pus in miscare, am pierdut tare mult timp cu transformatul zapezii in ceai cald, fara de care nu puteam avansa. In 10 minute am ajuns in tabara Colera; surpriza, vedem cortul lui Catalin si Andrei deschis, clar ca ei sunt inauntru (la ora asta?). “Sus, putorilor, hai pe varf!” le strig, insa din cort iese doar Andrei. “Catalin e spre varf, eu am renuntat la un anumit moment dat sa mai urc, imi era foarte frig la degetele de la picioare, cred ca am degerat” imi spune, aratandu-mi niste degete albe. Il linistesc, degeraturile arata altfel; se hotaraste sa coboare asa cum ii recomand, in baza, la confort si mancare.

Soare, un pic de vant insa la viteze prietenoase, John si cu mine urcand spre Aconcagua. Altimetrul creste ca pretul la pompa de benzina, urcari mai abrupte, de cele mai multe ori in zig-zag mai lejer, esen?ial e ca suntem in grafic. Din cand in cand, ne intersectam cu lume ce coboara, le-o fi fost frig, ma gandesc, le-o fi fost rau, ma gandesc mai bine, cert e ca daca o astfel de ascensiune pare lejera in conditii de iarna carpatina, aici, pe gigantul Anzilor trebuie sa pui la socoteala altitudinea inainte de orice.

La un moment dat, deasupra de locul numit Independenzia, punem coltarii, e mai usor asa, unii au facut-o inca din Berlin, judecand dupa urmele lasate in zapada. Cateva zeci de metri mai sus, ajungem pe un pinten de unde se vede aproape tot drumul spre varf; o traversare lunga, urmata de un urcus mai sustinut pe langa un perete (locul se cheama Canaletta) si o noua traversare spre varf. Multi dintre cei ce renuntau ne-au spus ca tocmai Canaletta e blocata de exces de zapada, ca lumea din fata sapa trepte, ca cei din spate care stau la coada au cam inghetat…. Zvonuri tipice, dupa care nu e bine sa te iei.

Un ranger (judecand dupa caramida de statie radio pe care o cara) ne depaseste si ne confirma ca pana sub Canaletta mai facem vreo 40 minute, iar de acolo spre varf, inca doua ore, perfect, imi zic, ora 17 pe varf inseamna umbre frumoase, lungi, fotogenice. Ajungem la baza Canalettei, sub un perete umbros (in sfarsit). John ma filmeaza urcand.

Pana aici, totul a fost bine si frumos, ne indreptam, dupa cum ziceam spre varf. Bine si frumos.

Catalin apare de pe Canaletta, sustinut de alti alpinisti, se impleticeste, coltarii ii sar din picioare. Initial John crede ca ceilalti alpinisti sunt ajutati de Catalin sa coboare, realitatea e alta, ne-o spune chiar el,
“Am plecat spre varf la 6.30, am mers extrem de iute, i-am depasit pe toti. La 11.30 eram deasura Canalettei, la 15 minute de varf. 15 minute, nu mai mult, vedeam oamenii pe varf, deasupra mea, cum isi faceau poza traditionala. Ma durea capul ingrozitor, m-am asezat pe o piatra, mi-l tineam in maini de durere, cred ca am si adormit. La un moment dat, a aparut un ranger, mi-a pus cateva intrebari, apoi m-a rugat sa imi dau ochelarii de soare jos de pe ochi. Cu o fata foarte serioasa, mi-a zis ca nu e doar o recomandare, ci o obligatie, sa cobor urgent. Spunea ca ce am eu este edem cerebral. Am crezut mereu ca ma doare capul datorita insolatiei, dar in momentul in care am aflat motivul, rostit serios si grav, la asta adaugandu-se faptul ca nu puteam tine ochii deschisi datorita aceleiasi dureri, mi-am zis ca muntele ramane acolo si maine, si ca risc prea mult ramanand la altitudine.

Mai tarziu, analizand pozele facute, mi-am dat seama ca nu stiu ce am facut pret de vreo doua ore, dar judecand dupa arsurile de pe fata, cred ca am adormit cu fata spre soare. Rangerii au gasit doi ghizi austrieci care coborau de pe varf, i-au rugat sa ma insoteasca pana jos, eu eram prea obosit pentru a o face singur in conditii de siguranta. Dupa ce am coborat Canaletta, m-am intalnit cu Cristi si John. Aici rolul austriecilor a fost preluat de Cristi si John, care m-au dus pana in baza, considerand mai importanta echipa decat palmaresul individual.”

Nu a fost sa fie, de niciun fel. Paradoxul e ca ne simtim tare norocosi ca toata echipa este ok, ca nimeni nu a patit nimic, ca la sfarsitul unei lungi coborari de vreo 1000 metri diferenta, Catalin si-a revenit. Zapezile care se anuntau (nu au intarziat) nu ne-au mai permis altceva, asa ca insotiti de sentimente mixte am facut o zi lunga pana la iesirea din parc, in drum spre al doilea scop al nostru, (principalul, as zice), ascensiunea velo pe Ojos Del Salado.

Inainte de a parasi Argentina am vizitat un memorial al andinistilor care si-au pierdut vietile incercand sa urce si sa se intoarca teferi de pe Aconcagua. Placuta care il aminteste pe romanul Lentzi Bulareanu si pe sotia sa, Antonela Rozolimo ne-a facut sa reconsideram idea de viata si dragoste.

6 februarie 2012

Aclimatizati fiind dupa Aconcagua, am pornit spre Copiapo, in inima desertului Atacama, nume cu rezonanta rascolind prin amintirile de la geografia invatata in scoala generala. Realitatea a fost mai putin romantica; dupa ce am platit taxa de varf pentru cel mai inalt vulcan al lumii si de asemenea cel mai mare varf al tarii, am aflat ca trebuie sa inchiriem pe cont propriu o masina 4×4 si sa luam neaparat benzina (nu motorina, la altitudinea aceea mare) de rezerva. Si o roata de rezerva in plus; daca patim ceva la una, nu putem risca. Iar in masina, pe langa bagaje si biciclete (pe o anumita distanta) am incarcat peste 100 litri de apa potabila – nu aveam sa gasim pe drum, ni s-a spus. O altfel de expeditie pentru noi, insa incitanta prin sentimentul de independenta totala pe care ti-l da locul de la volan.

Vulcanii din Atacama ne-au primit inconjurati de nori negri de furtuna, insa din fericire am gasit la timp confortabilul refugiu Claudio Lucero, la 4530m.

Cu bicicletele reglate atent si cu lanturile de transmisie bine unse, am plecat in ziua urmatoare, 27 ianuarie, spre refugiul Atacama. 22 km foarte lungi, parcursi impreuna cu Catalin Neacsu in 8 ore de efort, in care am urcat pana la cota 5350. Drumul a fost foarte greu, de cateva ori a trebuit sa impingem bicicletele prin nisipul adanc ce i-a obligat pe colegii nostri ce au urcat cu masina (Ion Mihaila si Andrei Cupaciu) sa foloseasca tractiunea integrala. Senzatia de pedalat pe o alta lume, asemanatoare poate cu imaginile transmise de Spirit si Opportunity, a fost coplesitoare. Singurele diferente ar consta, poate, in culoarea diferita a planetei Marte si, cu siguranta, in gravitatia ei redusa, de care nu ne-am putut bucura. In rest, desertul Atacama, prin care inaintam cu optimism, arata foarte asemanator.

Fata de altii ajunsi in dreptul refugiului Atacama, unde am dormit in corturi, noi eram aclimatizati; asta ne-a permis sa urcam in 28 ianuarie spre cel mai inalt refugiu, Tejos, aflat la 3 ore distanta, la cota 5837. Bicicletele urmau sa ne astepte in Atacama, pentru ca dupa ce am fi atins varful sa urcam cu ele cat mai sus posibil.

Am plecat destul de devreme spre varf, la ora 4, avand in fata noii nostri prieteni din armata chilena, care se antrenau pentru Everest. Din echipa noastra de patru, Catalin nu s-a simtit bine, lipsa totala a somnului din ultimele doua nopti impiedicandu-l sa urce mai sus de refugiu. Andrei a luat-o inainte iar eu, impreuna cu Ion, aveam sa il vad doar sus de tot, in craterul “Izvorului raului de sare”, Ojos del Salado.
Urcusul in sine, pana in crater, mi s-a parut mai degraba solicitant pentru minte decat pentru fizic; un zig-zag anost al carui singur avantaj era ca te duce tot mai sus a dominat prima parte a drumului spre varf.

Daca m-a stresat ceva pe drum, a fost teama de imprevizibil, asta dupa experienta de pe Aconcagua; desi totul poate merge excelent in drumul spre varf, nu ai voie sa visezi la momentul special de sus decat cu 2-3 pasi inainte. Dupa noua ore in care ne-am permis luxul de a nu ne grabi – prognoza meteo era favorabila toata ziua, am ajuns in micul crater inzapezit de sub varf si i-am salutat bucurosi pe militari chileni aflati pe varful stancos de deasupra noastra.

Ultima bucata a constat intr-un pasaj tehnic de escalada (aproape o lungime de coarda, 40-50m) unde am intalnit corzi fixe. Dupa ce am asteptat ca chilenii sa se retraga, am urcat pana pe varf cu John Mihaila; Andrei a considerat ca e mai sigur sa ne astepte la baza acestui pasaj. Turul de orizont de pe varf e coplesitor si rasplata pe masura: vulcani, desert vizibil sute de kilometri, cratere perfect circulare, inzapezite, detasandu-se de peisajul cvasi-martian.

Cu multa bucurie am fotografiat steagul cu semnaturile prietenilor mei de la CevaDeSpus.Ro, Raluca, Vali, Eli, Luminita, Nicoleta, Maria, Dan. M-am gandit cu drag acolo sus la ei, la lupta lor zilnica, la ideea ca prin autoreprezentare vor reusi sa isi imbunatateasca atat viata lor cat si a celor ca ei.
Coborarea nu a pus probleme, Andrei ne-o luase mult inainte ca sa vada de Catalin; surpriza, acesta a reusit sa se odihneasca dupa ce “sforaitorii” au plecat spre varf, iar dupa aceea a coborat in refugiul Atacama si folosind bicicleta a urcat din nou in Tejos, ba chiar un pic mai sus. Reusise sa depaseasca recordul nostru din India din 2008!

Noaptea de dupa varf ne-am odihnit bine, la refugiul Lucero, pe saltele moi. In 30 ianuarie, impreuna cu Catalin, ne-am intors la refugiul Atacama, ca sa urcam impreuna, asa cum ne-am propus, cat mai sus posibil, folosind bicicletele Ideal Bikes.  Lupta a fost mai degraba impotriva nisipului decat a gravitatiei, un exercitiu cardio-respirator imposibil de facut fara o aclimatizare prealabila. Rand pe rand, altimetrul ne-a bucurat anuntandu-ne ca am depasit altitudinea trecatorii indiene Khardung-La, precedentul nostru record, iar mai apoi a varfului Elbrus, 5642, acoperisul Europei.

O ultima pedalare si multe gafaituri ne-au dus la 5738m, locul de unde am hotarat sa coboram. Ca si in ziua precedenta, motorul mental al acestei ascensiuni, semnaturile celor de la CevaDeSpus.Ro, au fluturat in bataia vantului din marele si inaltul desert.

Nu am mai patit niciodata sa trebuiasca sa pedalez ca sa nu ma opresc la o coborare abrupta dar nisipul de-aici mi-a aratat ca orice e posibil

Two Bikes in the Sky from Momente Ro on Vimeo.

La revenirea in Copiapo am avut parte de o surpriza deosebita; am fost opriti pe strada de un domn care ne-a auzit vorbind romaneste (vorbeam frumos) si asa am intalnit comunitatea geologilor si minerilor romani din Atacama, un grup de vreo 30 de persoane. Spre marea noastra bucurie, ne-au invitat la Muzeul minei Carola, pus la punct chiar de romani (de la evolutia terestra si formarea cordilierei, la mineritul in zona, pana si o macheta in sectiune a minei Carola), ceva ce ar fi atat de binevenit si la noi in tara. Cireasa de pe tort a constat intr-o vizita in mina, echipati cu tot ce trebuie pentru a cobori (cu masina) peste 6 km si 500m diferenta de nivel intr-o mina de cupru ce m-a facut mandru de conationalii nostri.

Cristian Tzecu

[Show as slideshow]